În Balcani se apără creştinismul, acest lucru a ştiut şi împărăteasa austriacă Maria Terezia, iar forţele internaţionale ori nu ştiu, ori nu vor să ştie

Kosovo şi Metohia sunt menţionate pentru prima dată în cărţile istoricului Konstantin Porfirogenit (913-959), care în opera sa „De administrando Imperio” vorbeşte numai despre triburile sârbeşti din această zonă a Balcanului.

Transformarea lui Kosovo şi Metohia, regiune din care s-a şi format Serbia, în mare parte în teritoriul albanez a început cu natalitatea enormă a albanezilor şi prin migrarea lor din Albania.

Prima migrare mai mare a sârbilor de la Kosovo şi Metohia a fost în secolul XVII şi XVIII când sub presiunea turcilor şi albanezilor au migrat aproximativ 160.000 oameni.

La Prizren, oraşul împăratului Dusan şi capitala a Serbiei vechi, în anul 1878 la geamia Bajrakli la întrunirea conducătorilor albanezi cunăscută sub denumirea „Liga din Prizren”, au căzut de acord asupra strategiei de lungă durată despre preluarea lui Kosovo şi Metohia şi formarea unei Albanii Mari. Ideia despre „Albania Mare” ameninţă direct suveranitatea şi integritatea Serbiei, Muntenegrului, Macedoniei, Greciei şi Bulgariei.

În perioada între 1878 şi 1912 au fost alungaţi peste 400.000 de sârbi, iar în al II-lea Război Mondial fasciştii albanezi au alungat încă aproximativ 100.000 de sârbi.

În ultimii patruzeci de ani, înainte de începutul crizei şi a războiului în fosta RSF Iugoslavia, încă 400.000 de sârbi au fost alungaţi de la Kosovo şi Metohia. Numai între 1968 şi 1988 prin epurare etnică au fost distruse în totalitate aproximativ 700 de locuri sârbeşti.

Presiunile asupra sârbilor după al II-lea Război Mondial au continuat cu ameninţări sistematice, prin violuri, crime...ceea ce a contribuit la exodul treptat al sârbilor şi al tuturor celor care nu sunt albanezi.

Unul din multe exemple dramatice ale sălbăticiei albaneze şi a suferinţei sârbilor de la Kosovo şi Metohia este tragedia lui George Martinovici din Gnilane, pe care trei albanezi mascaţi, folosind morfium, l-au atacat pe holda sa în luna mai a anului 1985 şi în mod brutal i-au introdus o sticlă în maţul gros.

Paralel cu presiuni asupra sârbilor, albanezii au cumpărat bunurile acestora la preţuri atractive. Cu venirea forţelor internaţionale şi retragerea armatei sârbe albanezii au hotărât să obţină, ori să alunge pe toţi sârbii rămaşi şi să distrugă toate urmele despre existenţa creştină în Kosovo şi Metohia.

Cu venirea forţei internaţionale şi a conducerii instituţiei internaţionale la Kosovo şi Metohia în luna iunie a anului 1999 nu sunt rezolvate problemele regiunii sudice sârbeşti. În ultimii şapte ani, sârbii rămaşi la Kosovo şi Metohia şi comunităţile care nu aparţin albanezilor fost nevoiţi să migreze de pe moşiile sale, au fost jefuiţi, moşiile le-au fost distruse, la fel şi cimitirele şi patrimoniul cultural, arse simboluri sfinte care reprezintă existenţa unui popor pe un teritoriu de peste 1000 de ani.

De la sosirea forţelor internaţionale şi până azi, peste 280.000 de sârbi şi alte comunităţi care nu aparţin albanezilor sunt exilaţi din Kosovo şi Metohia, iar 150 de monumente şi lăcaşuri sfinte au fost prădate şi distruse. Numărul sârbilor dispăruţi şi omorăţi depăşeşte 2000. Aproape zilnic în Serbia ajunge câte un corp al unui nefericit exhumat care a fost omorât numai pentru că este de religie ortodoxă.

În numai trei zile a progromului din martie 2004 au fost omorăţi căţiva zeci, răniţi mai multe sute, iar alungaţi peste patru mii de sărbi. Au fost arse peste 900 de case sârbeşti şi distruse ori foarte afectate 35 de hramuri şi monumente culturale creştine.

Poliţia de la Kosovo, instalată de către comunitatea internaţională, fomată în general de terorişti numiţi „Armată de Eliberare de la Kosovo”, în loc să-i protejeze pe sărbi de extremişti, sistematic le-a udat casele cu benzină din cisterne după care le-a dat foc. Forţele internaţionale sunt confuze, speriate, imparţiale, fără cuvinte urmăreau golgota sârbescă. În loc să-i apere soldaţii KFOR i-au alungat forţat pe sârbii de pe moşia lor, pentru a le proteja aparent viaţa. Albanezii s-au folosit de asta pentru a ajunge la realizarea scopului său, curăţarea etnică de la Kosovo.

Albanezii nu sunt nici eroi, nici democraţi, atacă copii, pe cei slabi şi neajutoraţi, ei recunosc numai dreptul celui mai puternic şi acest drept respectă. Generalul italian a dat comandă, fără a se consulta cu politicienii internaţionali, în 17 martie 2004, care a sunat cam aşa: albanezii nu au ce căuta în satele, bisericile, mănăstirile sârbeşti...Fiecare albanez care se apropie de ceva sârbesc trebuie să fie ucis. Datorită onoarei sale de soldat, comandei respective şi soldaţilor italieni care au reacţionat ca adevăraţi creştini, au fost salvate unele dintre cele mai frumoase mănăstiri Decani şi Patriarhia din Pecica. A fost dorinţa lui Dumnezeu ca aceste mănăstiri să fie protejate de armata italiană şi în perioada a celui de al II-lea Război Mondial.

Brutalitatea albaneză şi curăţarea etnică a populaţiei sârbe de la sosirea KFOR-ului, a arătat că instituţiile existente în regiune sudică şi instituţiile conducerii internaţionale nu şi-au îndeplinit misiunea la Kosovo şi Metohia, pentru că nu au asigurat funcţionarea reală şi existenţa societăţii multietnice în regiune.

Am întrebat un albanez, membru al poliţiei de la Kosovo, dacă compatrioţii săi ar dori şi „a doua repriză”, la care a surăs şi a dat din cap afirmativ, probabil în dorinţă de a-i distruge şi pe cei 130.000 de sârbi rămaşi şi să dărăme ceea ce nu a apucat până atunci.

Sfinte împărate Decanski, roagă-te la Dumnezeu pentru noi!

text şi foto: Darko Dozet